24 decembrie 2012

Iubind cuvintele


În momentul în care simţi că ţi se ia totul, că îţi pierzi suflarea în bătaia vântului şi că visele tale cele mai de preţ se pierd petală cu petală, atunci vine salvarea. Tot ce credeai că nu mai ai, primeşti înapoi bucată cu bucată, cu aceeaşi putere cu care ţi-a fost luat iniţial. Erai pe punctul de a renunţa la tot, la tot ce îţi doreai, în tot ce credeai, erai dispus să te adânceşti în propria mizerie, dar viaţa ţi-a redat şansa. Şi ştii de ce ţi le-a luat de prima dată? Pentru că ai avut curajul de a nu mai crede, te-ai conformat că nu poţi, că poate nu e momentul tău, că nu eşti pregătit şi atunci ai primit ceea ce defapt TU ai vrut. Crede în tine, în şansa ta, pentru că dacă tu nu faci asta, nimeni nu o va face pentru tine.


Despre asta este vorba în filmul "The Words" (Hoţul de cuvinte), care m-a cucerit din prima. Deşi actorii nu sunt excelenţi, povestea este exploatată foarte bine, iar dacă nu exista vocea povestitorului, probabil filmul nu ar fi avut acelaşi impact asupra mea. Subiectul filmului este un fel de povestire în ramă, în care ne este prezentată viaţa unui tânăr scriitor aspirant, care se luptă să se autodepăşească, însă profită de o ocazie care îl face cunoscut de pe-o zi pe alta. El îşi însuşeşte o carte, pe care o găseşte într-o servietă veche, cumpărată dintr-un magazin de antichităţi. Este genul de film care m-a ţinut cu sufletul la gură, mereu aşteptând următorul cadru pentru a-mi răspunde întrebărilor deja formate în gând. Într-un fel, m-am regăsit în poveste, pentru că de când mă ştiu trăiesc cu cuvintele şi le respir, de parcă ar fi singurul meu aer: "voia să simtă cum îi trec cuvintele prin degete, prin minte; Uitase să doarmă şi să mănânce. Cuvintele curgeau din el. Un şuvoi pe care nu-l putea controla şi nici nu se putea întreba de unde vine." Ştiu cum e să ai zile în care te doare mâna efectiv de atâta iubire de scris şi zile în care te macină liniştea şi neputinţa de a a-ţi găsi inspiraţia. Mi-a plăcut mesajul transmis, fiind esenţa întregului film: despre alegerile pe care le facem în viaţă şi priorităţile noastre.



Pornind de la film, mi-am adus aminte de o postare de la începutul anului, pe care m-am gândit să o continui. Am avut un moment în copilărie în care am fost extrem de curioasă şi mi-am pus întrebarea de la cine am talentul de a scrie. Până când într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o. Voiam să ştiu dacă mai era cineva pasionat de cuvinte în familie şi de dorul de hârtii mâzgâlite şi mult prea scrise. Voiam să ştiu dacă mai vede cineva ca mine scrisul ca pe nişte bucăţi rupte din suflet, gata să fie plânse, râse sau iubite pe hârtie. Voiam, în curiozitatea mea tipică de copil, să ştiu dacă în familia mea, este cineva cu care să împart toată bucuria pe care uneori nu o mai puteam controla şi care să-mi povestească experienţa sa. Nu m-am putut abţine. Mi-am luat inima în dinţi. Şi am primit răspunsul pe care îl aşteptam cu atâta ardoare. Mama mi-a spus în cuvinte puţine că şi ea a scris. Aş fi vrut să împărtăşească cu mine mai mult decât atât, aş fi vrut să îi citesc gândurile scrise pe foi, dar într-un fel, i-am înţeles reţinerea. Doar era o fire de artist. La rândul ei, m-a înţeles şi ea pe mine. Ştia că prin scris, îmi exprim sentimentele într-o altă formă. Poate de aceea, mereu încerca să-mi caute printre caiete, pe ascuns (deşi îmi dădeam seama), să vadă ce am mai scris.
M-am convins mai mult când am citit într-o bună zi, o parte din ea, un fragment care mi-a rămas întipărit în minte. La monografia liceului unde a predat, i s-a cerut să povestească experienţa ei în calitate de maistru instructor, de-a lungul anilor: "[...] Sunt datoare cu aceste gânduri unor oameni care au însemnat mult în viaţa mea. După 30 de ani de muncă, mă întorc spre ei cu recunoştinţă şi le mulţumesc. În această şcoală am făcut primii paşi în meserie, am crescut şi m-am maturizat, am devenit ceea ce sunt. Mă bucur că sunt printre cei care pot trăi pe viu acest moment aniversar, că pot să-mi exprim gândurile cu această ocazie, că fac parte din generaţia de onoare care a deschis porţile acestei şcoli." Şi atunci am ştiut că talentul meu i se datorează ei. Am ştiut că trebuie să îi mulţumesc în avans de două ori şi mai apoi înzecit: că mi-a dat viaţă, în primul rând şi pentru că mi-a dăruit iubirea permanentă şi irecuperabilă pentru cuvinte. 

Îţi mulţumesc. Şi iar îţi mulţumesc. De două ori.


Vă doresc sărbători frumoase şi nu uitaţi de creativitate,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Disqus for Copywriteritza